În luna iulie, la Șezătoarea Mândrelor l-am avut ca invitat pe Nicolae Tonitza (13 aprilie 1886– 27 februarie 1940) pictor, caricaturist, litograf, gravor, ceramist, grafician și cronicar de artă român, considerat azi unul dintre cei mai mari pictori ai țării noastre din toate timpurile. Denumit și interpret al „tristețelor luxuriant colorate”, lucrările lui, cu portrete și nuduri, peisaje și flori, se remarcă prin expresivitate, o paletă de culori luxuriante, și o notă de melancolie.
Bineînțeles că mi-a atras atenția ceramica. Am răscolit netul dar nu am găsit alte imagini, în afară de acest vas cu crenguță de cireș, care a fost vândut la Licitația Artă tradițională românească, cu 2400 €.
Vas cu ramură de cireș, de Nicolae Tonitza, perioada anilor 1920 - 1930. H - 18; D - 24 cm
Vas din ceramică pictat și decorat în relief cu o ramură de cireș. Pe fundul vasului a fost aplicată ștampila atelierului Dochia, Atelierele de Ceramică Artistică Domeniile Coroanei, alături de semnătura prin incizie a lui Nicolae Tonitza.
Nu mă mai satur să mă uit la el! Mi-ar plăcea să îl ating, să-i simt greutatea și textura...pare greu și stabil iar culorile sunt un deliciu.
M-am bucurat mult să găsesc la Tonitza tema cu cireșele, care mă preocupă și pe mine în perioada asta...și vasul ăsta, care e un fel de Evă conținătoare, o grădină luxuriantă cu cireșe 🍒.
Dar cei mai dragi par să-i fi fost copiii cu lumea lor interioară, adesea tristă și marcată de suferință, de lipsuri sau de singurătate, pe care a reușit să o așeze pe pânză cu o mare înțelegere și gingășie.
În 1931, Tonitza mărturisea, în „Scrieri despre artă”: „În nenumăratele și îndelungatele mele incursiuni pe care le-am făcut ca pictor în minunata lume a copiilor, mi-a fost dat să întâlnesc copii în zdrențe și flămânzi, copii suferinzi trupește, dar al căror suflet proaspăt și limpede răsfrângea, ca un transparent și pur izvor de munte, înalta frumusețe a cerului.Am cunoscut copii în straie scumpe, copii hrăniți cu îmbelșugare și rafinament, copii încurajați de permanente atenții și dezmierdări, copii perfect sănătoși, dar în sufletul cărora, prematur cătrănit, dospeau dureri înăbușite și creșteau spăimântătoare agonii.”
La șezătoare ne-am oprit la câteva dintre portretele sale de copii, le-am privit cu atenție, ne-am uitat la compoziție, la culoare, lumină și umbră, și mai ales la emoția pe care o transmit, vezi imaginile din galeria de mai jos.
Apoi am încercat, atât cât ne-a stat în putere într-o oră jumate, să privim prin ochii lui Tonitza copii care am fost. Pentru asta am folosit ca referință fotografii cu noi copii iar, ca tehnică, pasteluri pe hârtie. O tehnică mai accesibilă decât ce a uleiului dar care ne permite culori tari, textură și efecte picturale interesante.
Dacă sunteți curioși să vedeți cam ce ne-a ieșit las câteva imagini mai jos cu ce am făcut eu la șezătoare, căci, la fiecare întâlnire și eu experimentez alături de voi. Țin însă foarte mult să nu ne cramponăm de rezultate, motto-ul întâlnirilor noastre lunare e "Draw like no one is watching!", iar scopul e să învățăm mereu ceva nou, să privim lucrurile proaspăt, să ne jucăm și să prindem din ce în ce mai mult curaj în creativitatea noastră.
Dacă v-ar plăcea și vouă să vă jucați cu asemenea exerciții creative, vă așteptăm cu drag la următoare șezătoare, pe 27 august, la ora 18:00, pe zoom, când îl vom avea invitat pe Ștefan Luchian.
Înscrieri pe mail al.radu@outlook.com sau printr-un mesaj.
Cost atelier 150 lei, sau poți participa recurent devenind membru Creativul pe PATREON cu doar 15 €/lună.
Las mai jos o scurtă biografie Nicolae Tonitza:
Nicolae Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1886, la Bârlad, judeţul Vaslui, fiind primul dintre cei cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță – comerciant.
A urmat Şcoala primară de băieți nr. 2 din Bârlad, apoi Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” din localitatea natală, dovedind încă din copilărie calităţi remarcabile de caricaturist şi desenator.
În anul 1902 este înscris la Şcoala Normală de Belle-Arte de la Iaşi, în clasa pictorului Gr. Gheorghe Popovici, avându-l ca profesor şi pe Emanoil Bardasare, iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu, de care îl va lega o lungă şi trainică prietenie. Tonitza nu a obţinut însă diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenților.
În anul 1903 cunoaște Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu, apoi, un an mai târziu pictează, împreună cu Ştefan Dimitrescu, biserica din Grozăveşti, judeţul Bacău.
În anul 1905 lucrează la decorarea capelei Palatului Mitropoliei din Iaşi, alături de Emanoil Bardasare, iar în 1907 pleacă la Műnchen, unde este admis, un an mai târziu, la Konigliche Baterische Akademie der Bilden der Kunste – fosta Academie Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase din München – , la clasa profesorului Hugo von Habermann.
În această perioadă îşi expune lucrările la Kunstverein din München, însă trimite caricaturi la revista Furnica și îşi face debutul publicistic cu articolul „Importanța criticii de artă”, în revista „Arta română” din Iași.
În anul 1909 abandonează studiile şi pleacă din Germania în Italia, în vară, şi Franţa, în toamnă, lucrând o perioadă alături de Ed. Jean Aman, frecventează atelierul lui Pierre Laprade și face studii după pictori celebri. Pe perioada de doi ani cât a stat la Paris, Tonitza execută multe peisaje, remarcându-se prin calitățile de colorist și prin prospețimea senzațiilor care îl consacră drept un pictor extrem de original.
În anul 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași, unde predă desen pentru o scurtă perioadă, ca suplinitor la Liceul militar. În acelaşi an participă la expoziția „Tinerimii artistice” şi creează seria de lucrări numită „Din viaţa celor umili“.
În anul 1912 îşi încheie studiile la Școala națională de Belle-Arte și obține prin concurs diploma de „pictor bisericesc”, urmând ca mai apoi să decoreze bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele.
În acelaşi an, participă la Expoziţia artiştilor în viaţă, unde obţine premiul al III-lea.
În anul 1913 pictează câteva capele mortuare, lucru pe care îl face şi în perioada următoare în Ilfov, Valea Rea, Silişte, Galbeni, Poeni, Bragadiru, Griviţa şi Durău.
În acelaşi an se căsătorește cu Ecaterina Climescu cu care va avea doi copii, Catrina și Petru.
Apoi renunţă pentru o perioadă la pictură, din motive financiare, timp în care lucrează ca redactor la ziarul „Iașul”.
În anul 1916 expune la București un număr de 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu, apoi este mobilizat și trimis pe front, unde cade prizonier în luptele de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916), de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, din Bulgaria.
După încheierea războiului se stabilește la București, unde participă la expoziții și ilustrări de cărți şi colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice.
În anul 1918 participă la Expoziţia Arta Română, la Iaşi, iar în 1921 are prima expoziţie personală alături de Şt. Dimitrescu şi Camil Ressu.
În perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte, devine redactor la revista Artele Frumoase şi începe să lucreze olărit.
În anul 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care va lega o prietenie strânsă şi cu care avea să poarte o corespondență impresionantă.
Un an mai târziu are a doua expoziţie personală şi participă, de asemenea, la Salonul Umoriştilor, iar în 1924 părăseşte Vălenii de Munte şi organizează o nouă expoziţie personală.
În acelaşi an expune la Bienala din Veneția iar în 1925 se retrage din asociația „Arta Română” și – împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu – întemeiază „Grupul celor patru” – grup care realizează prima expoziţie în 1926, urmată de ediţiile din 1927 şi 1928, dar şi de altele, până în anul 1934.
Tonitza expune apoi la Căminul Artei, iar în 1929 participă la Expoziţia Internaţională de la Barcelona, unde primeşte Marele Premiu.
Au urmat nenumărate expoziţii personale, colective, şi un număr impresionant de biserici pictate.
Participă, de asemenea, la expoziţiile din străinătate de la Amsterdam – în anul 1930 – şi Bruxelles – 1935.
În anul 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului prietenului său Ștefan Dimitrescu, apoi merge la Balcic unde îşi descoperă atracţia deosebtă pentru peisajele marine şi unde pictează împreună cu Francisc Șirato, în 1933 şi 1934.
În anul 1937 este numit rector al Academiei de arte frumoase la Iaşi, însă apoi se îmbolnăveşte grav.
La 26 februarie 1940 trece la cele veşnice, după o grea suferinţă.
Opmerkingen