La orele 7 trecute fix m-am hotărât să...blog.
Simt nevoia să mă aplec asupra lucrurilor, altfel am impresia că îmi scapă, că trec prea repede, că se aglomerează și nu prea mai apuc să le ceva...să le respir, să îmi priască.
Și viața, ca mâncarea, nu cade tocmai bine înghițită așa pe nemestecate.
M-am ferit până acum să scriu sau să vorbesc despre ce fac din frică de prea mult, prea personal, că nimănui nu-i pasă, ca nu e și nu sunt suficient...și tot din frica asta nu am vorbit nici despre ce vedeam că fac alții și nu am pus întrebări. Și uite așa, a fost un lung sir de dialoguri ratate, de conversații pierdute, de întâlniri ce nu au avut loc. Și cred că nu sunt doar eu...Ba am uneori impresia că ne dam întâlnire, creem contextul ca mai apoi să nu știm cum să ne evităm mai bine și pe unde să scoatem cămașa. Și frica e aceeași de toate părțile, nu suntem și nu facem destul.
Am văzut asta foarte clar abia zilele trecute, pe 5 octombrie la vernisajul prietenei mele Iulia Ignat împreuna cu Ana Toma și O Florina-Identité inverse. O expoziție interesantă care poate fi vizitată până pe 18 octombrie la Galeria de Artă din Ploiești. Trei abordări diferite și foarte personale care, dacă nu mai mult, îți dau măcar de gândit și de simțit.
A început ca un vernisaj obișnuit, cu multă lume, cu flori pentru cele trei artiste, cu familie, cu prieteni, cu o deschidere scurtă, mai mult despre context decât despre tema expoziției.
Și pentru prima oara am văzut cum ne-am adunat acolo toți vii, cu dorința de a comunica, cu întrebări, cu păreri personale și nimic...mort! Plana un soi de amărăciune, că arta a murit, că artistul e singur și neînțeles, că publicul nu mai știe să aprecieze, că totul e în van...
și putea foarte bine sa rămână asa, nu ar fi fost prima oara când plec de la un eveniment de genul asta cu senzația de gol, de amar și că lipsește ceva.
În mod extraordinar, evenimentul a luat însa altă întorsătură, una cu adevarat vie. Ne-am adunat câțiva, cu cele trei expozante cu tot, și am făcut un tur al lucrărilor împreună. Ne-am oprit la fiecare lucrare în parte, am vorbit, am pus întrebări, ne-am dat cu părerea și totul a curs firesc...a fost...destul!
Și arta a fost destul, și artistul a fost destul și publicul, și locația, și tema, și contextul. Și arta n-a murit, și artistul aparține...
Mă întreb, oare cine am fi dacă am crede că suntem și facem destul? Dacă am fi destul de interesanți, destul de deștepți, destul de fericiți, destul de talentați, destul de frumoși, dacă ideile noastre ar fi destul de importante, dacă viețile noastre ar conta destul de mult și dacă momentul prezent ar fi destul de special, nu cumva ne-am implica mai mult, nu cumva am da mai multă atenție lucrurilor?
